Romanesthan, patria ţiganilor

Îi vedem pretutindeni, îmbrăcaţi în felul lor, vorbind pe limba lor şi ieşind în evidenţă prin comportamentul specific lor. Le auzim muzica şi le admirăm dansurile, poate la fel de mult pe cât ne revoltă scandalurile, furtişagurile, cerşitul şi „ţigănia“ unora dintre ei. Fără ipocrizie, putem pune întrebarea: de ce nu ne plac ţiganii?. Pe de o parte, pentru că trăim cu prejudecăţi. Pe de alta, pentru că nu-i cunoaştem. Sau nu-i înţelegem. Cine sunt, până la urmă, aceşti ţigani? Cu ce se deosebesc de europeni şi de ce cei mai mulţi trăiesc în România? Care sunt legile lor, obiceiurile şi ocupaţiile, de ce au regi şi împăraţi şi, în final, de ce, în ciuda unui recul pe care-l avem faţă de ei, acest popor cu cultură exotică a fascinat atâţia scriitori, regizori şi artişti? Deşi se cunosc multe despre ţigani, rămân un neam greu de cunoscut. 

„Egiptenii” de la Braşov

Se crede despre ţigani că au venit din India. Teoria se bazează pe asemănările lingvistice între limba romani şi cea indiană. Apoi, datorită trăsăturilor fizice, iar, recent, analiza genetică a confirmat similitudini ale cromozomilor Y la ţigani şi indieni. Chiar şi grupa sanguină, predominant B la ţigani, i-ar origina în India, de unde au plecat în urmă cu 1.400 de ani. Prin părţile noastreau fost confundaţi, din cauza culorii pielii, cu egiptenii. Atacurile turcilor i-au împins din Est spre restul Europei, astfel că, în secolul XV toate popoarele consemnau în cronici referiri la existenţa ţiganilor. Aveau reputaţia de ghicitori şi magicieni. S-au aşezat şi în Ţările Române. Conform cronicilor, pe 3 octombrie 1385, domnitorul Dan Vodă confirma dania de „40 de sălaşe de aţigani” dăruiţi mănăstirii Vodiţa de către voievodul Vladislav cu aproximativ 20 de ani în urmă. Acelaşi voievod al ţiganilor a primit în 1422 de la regele Sigismund al Ungariei privilegiul de a circula liber prin ţară „împreună cu ceata sa de ţigani”. Unele drepturi au primit şi de la Gabriel Bethlen, iar ţiganii respectivi, conduşi legal de un voievod, şi-au luat numele de gabori. Pe timpul lui Mircea cel Bătrân, boierul Costea stăpânea în Ţara Făgăraşului satele Viştea de Jos, Viştea de Sus şi jumătate din Arpaşul de Jos, „precum şi 17 ţigani de cort”. În 1416, miloşi faţă de nomazii care trăiau din pomeni, braşovenii au făcut donaţii în bani şi alimente „seniorului Emaus din Egipt şi celor a sută douăzeci de însoţitori ai săi”.

Ţigani călăi, ţigani de vînzare

Primul voievodat al ţiganilor a fost desfiinţat în 1588, în Dieta Ardealului. Ţiganii erau vânduţi ca sclavi şi puşi să execute muncile cele mai grele şi mai dezgustătoare. De exemplu, în Braşovul secolului XVI, ţiganii erau cei angajaţi pe post de călăi. Pe Dealul Furcilor, situat prin zona actualului Spital Judeţean, ţiganii îi executau pe infractori şi trădători prin tortură, spânzurare, decapitare, ardere pe rug, bătaie, tăieri de urechi. Şi la Bran, Egiptii sau Ciganorum, cum erau mumiţi ţiganii, erau buni tot pentru a spânzura răufăcătorii. În aceeaşi vreme, Ştefan Răzvan, fiul unui rob ţigan, a ajuns pe tronul Moldovei. A pierit în lupta cu polonezii din acelaşi an. Nicolae Iorga a notat că, la 1 decembrie 1599, o ceată de lăutari ţigani, cântând imnuri naţionale, a fost prezentă la intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia. „Alături de cei opt trâmbiţaşi care mergeau înainte erau viori ţigăneşti”. În secolul XVIII, Maria Tereza le-a luat ţiganilor dreptul de a deţine cai şi căruţe, i-a obligat la plata impozitelor, a interzis folosirea limbii ţigăneşti şi căsătoriile între ei, iar copiii de peste cinci ani erau puşi să slujească la familiile de ne-ţigani. Dezrobirea ţiganilor nu s-a realizat peste noapte. Procesul a început în 1783, în Bucovina, peste doi ani, ajungând şi în Ardeal.

În Ţările Române, la 1800, robii erau încă robi. Egumenul mănăstirii Govora a dat „o fată de ţigan schimb pentru o pereche de tingiri de aramă”. În anul 1834, Ioan Câmpineanu a fost primul boier care i-a eliberat pe ţiganii moşteniţi de la părinţi. După publicarea „Ţiganiadei”, epopeea lui Ion Budai Deleanu, după mai multe studii ale lui Kogălniceanu şi ale altor intelectuali români, după programul paşoptiştilor, care cerea şi „desrobirea ţiganilor prin despăgubire”, vor mai trece mulţi ani până când, în 1856, se va proclama abolirea robiei ţiganilor din Ţările Române.

Dinastia ţigănească regală, invenţie din Ardeal

Ţiganii au continuat să trăiască pe aceste meleaguri şi să participe la istorie, în felul lor. Cel mai mult li s-a dus faima de buni lătari. În anul 1900, la Expoziţia Universală de la Paris, au impresionat prin virtuozitate. George Potra scria: „Într-un pavilion erau adunaţi muzicanţi ai diferitelor ţări, pentru executarea unui concert. La un moment dat, lumina electrică se stinge, sala rămâne în întuneric, iar orchestra amuţeşte. Numai ţiganii români au continuat să cânte până s-a aprins lumina din nouă”. Celebrul lătar Zavaidoc a cântat împreună cu George Enescu şi soprana Elena Zamora prin spitale, în primul război mondial. În anul 1925, ţiganii români au început să scrie istorie şi în alte părţi ale Europei. Plecaţi din Ardeal în Polonia, unii au ajung regi. În 1925, Ion Mihalache, ţigan căldărar, s-a autoproclamat rege. În anul următor, clanul Kwiek a instaurat dinastia regilor ţigani din Polonia, singura din istorie. Dimitrie, Mihail, Vasile, Mateiaş, Rudolf şi Ianoş Kwiek au domnit peste ţiganii polonezi în perioada 1926-1939. Spre deosebire de regii ţigani de azi, cei din perioada interbelică erau învestiţi chiar de către conducerea statului, în cadrul unor ceremonii grandioase, oficiate de către arhimandriţi ortodocşi.

Primul a fost Grigore, al doilea Mihai, care în 1932 a făcut un turneu european, însoţit de gărzi de corp, secretare şi detectivi, ca să obţină susţinere pentru crearea unui stat al ţiganilor în India, pe malurile Gangelui. În 1934, a ajuns şi la Bucureşti, după care şi-a ţinut discursul în Hyde Park, în Londra. Succesorul lui a fost Mathias Kwiek, care a propus de câteva ori guvernului polonez, fără succes, o reformă civilă şi socială pentru populaţia de ţigani.

Încoronare regală, dar contrafăcută

A urmat Janos Kwiek. Au rămas celebre imaginile de la încoronarea lui, din 4 iulie 1937, desfăşurată pe stadionul naţional din Varşovia, în aclamaţiile a mii de oameni, ţigani şi neţigani, inclusiv Germaine Skadkowska, soţia premierului polonez. De fapt, fastul ceremoniei a fost un fals. Se pare că invitaţii au fost plătiţi pentru prezenţă, costumul regal a fost închiriat de la teatru, iar cele 21 de salve de tun au fost trase cu pocnitori. Cu ocazia încoronării, Janos I a anunţat: „Voi trimite o delegaţie la Mussolini care să ceară să ne garanteze o bucată de pământ în Abyssinia (Sudul Africii). A venit timpul să ne încetăm viaţa de nomazi. Vom avea în curând reprezentanţi proprii în Liga Naţiunilor”. A fost arestat şi executat pentru că a refuzat să colaboreze cu naziştii.

Succesorul lui, Rudolf, a simpatizat cu naziştii, dar în 1947 tribunalul care l-a judecat pentru crime de război l-a găsit nevinovat. A murit în 1964. La scurt timp după moartea sa, s-au găsit dovezi prin care oferea servicii naziştilor în schimbul permiselor de emigrare ale membrilor familiei sale. Rudolf s-a autoproclamat şi el rege, dar a trebuit să renunţe la titlu regal în Polonia comunistă, alegând să fie numit preşedinte al Consiliului Mondial al Ţiganilor.

Romanesthan, patria ţiganilor

Ideea unui stat al ţiganilor, lansată pentru prima oară în istorie de dinastia regilor români din Polonia, a fost reluată în 1959 de către Ionel Rotaru, autointitulat Vaida Voevod al III-lea, ales voievod de către ursarii din România. S-a stabilit în Franţa, unde a scris numeroase articole de presă despre înfiinţarea Romanesthan-ului, ţara ţiganilor, care propunea să fie lângă Lyon. Avea propriul cabinet şi comunica cu miniştrii francezi, a scris chiar şi o scrisoare către ONU în care făcea o altă propunere de aşezare politică şi guvernamentală a ţiganilor: Somalia. A făcut chiar paşapoarte pentru acest nou stat. A înfiinţat Uniunea Mondială a Ţiganilor, interzisă de autorităţile franceze în 1965, care a continuat totuşi să funcţioneze ilegal până în 1984. Deşi intenţiile lui erau dintre cele mai bune şi deşi este considerat fondatorul modern al drepturilor ţiganilor, ideea unui stat al ţiganilor a rămas o utopie.

Nici măcar coetnicii lui nu au aderat la ea, aceştia considerând că „Romanesthan-ul este oriunde unde îmi stau picioarele”, după cum afirmase scriitorul canadian ţigan Ronald Lee. Ideea unei patrii unice a ţiganilor n-a dispărut cu totul. În 1993, Iulian Rădulescu, Împăratul Ţiganilor, a emis un decret pentru crearea primului stat al minorităţii rromilor, cu numele simbolic de Cem Romengo, în oraşul Târgu-Jiu, cu promisiunea că noul stat nu va avea armată, nici frontiere. Decretul a fost tratat ca o glumă.

Deportaţi şi „integraţi”

În România, prima asociaţie ţigănească a apărut la Calbor, lângă Făgăraş, în 1926, şi a fost înfiinţată de Naftanailă Lazăr. „În parcul Regina Maria din Făgăraş a avut loc o adunare a societăţii „Înfrăţirea neorustică” din Calbor, judeţul Făgăraş, înfiinţată de curând, în ziua de 18 iunie 1935. Această societate este constituită din ţiganii aflaţi în jud. Făgăraş, însă numai o parte din ei, şi are ca scop, după cum declară ţiganul Naftanailă, preşedintele acestei societăţi, lupta pentru revendicările ţiganilor în vederea unui trai mai bun“. Prima organizaţie ţigănească din lume, organizată după model săsesc, îi ajuta pe ţigani să se cultive prin seri de lectură, dans şi vizionări de spectacole de teatru. Tot Lazăr a înfiinţat şi primul ziar al acestei etnii: „Neamul ţigănesc” (1934-1935). În 1933, a luat fiinţă Asociaţia Generală a Ţiganilor din România, condusă de arhimandritul Calinic Pop Şerboianu. Asociaţia urmărea şcolarizarea adulţilor, înfiinţarea de biblioteci, muzee, cantine, spitale, grădiniţe şi chiar o universitate ţigănească. Au apărut mai multe publicaţii şi asociaţii ale ţiganilor din România, numărul studiilor şi operelor literare era tot mai mare. Ţiganii, ca întreaga societate românească, cunoşteau o perioadă de bunăstare.

Până în 1942, cînd a început deportarea lor masivă în Transnistria. Comitetul Român pentru Crime de Război a recunoscut oficial cifra de 36.000 de ţigani ucişi în Holocaust. Comuniştii le-au ignorat existenţa. În perioada 1977-1983, programul PCR „Integrarea ţiganilor”, derulat prin Ministerul Afacerilor Interne, a trecut la sedentarizarea forţată a ţiganilor, încadrarea lor în muncă şi crearea de condiţii de trai, mai mult teoretic. În 1977, fuseseră recenzaţi în România prin acest program circa 1.800.000 de ţigani, iar în 1983, 2.300.000.

Vremea palatelor şi a regilor

În 1971, la primul Congres mondial al Rromilor, s-au pus bazele Uniunii Internaţionale a Rromilor, s-au adoptat drapelul şi imnul internaţional (Gelem, gelem), iar data de 8 aprilie a devenit Ziua Internaţională a Rromilor. După Revoluţie, Frontul Salvării Naţionale a inclus în Parlamentul României trei ţigani: Ion Cioabă, tatăl lui Florin Cioabă, reprezentant al căldărarilor şi nomazilor, Szomantz Petre, din partea ţiganilor maghiari, şi Nicolae Bobu, ţigan vătraş. Consilier pentru problemele ţiganilor în Consiliul pentru Minorităţile Naţionale a fost intelectualul Nicolae Gheorghe. Din 1990, până în 1996, în Parlamentul României au mai fost Gheorghe Răducanu, Mădălin Voicu şi Nicolae Păun. Au apărut mai multe formaţiuni politice ale ţiganilor, care s-au desfiinţat şi s-au reînfiinţat sub alte denumiri. În 1993, Iulian Rădulescu s-a autoproclamat Împărat al Ţiganilor. Din 1997, la moartea tatălui său, Florin Cioabă a devenit Rege al Ţiganilor. În 2000, Ordonanţa de Urgenţă 137/2000 privind prevenirea şi combaterea tuturor formelor de discriminare a reuşit să mai atenueze din statutul de cetăţean de categoria a doua al ţiganului.

Etnia a făcut mari progrese în ceea ce priveşte integrarea în societate, însă unele probleme s-au perpetuat. Infracţionalitatea în rândurile ţiganilor, de pildă, s-a extins în întreaga Europă şi a ajuns de pomină. La fel şi căsătoriile fetelor de 12 ani. Fără să se spetească într-un loc de muncă, ţiganii se întorc acasă cu pungile doldora de euro şi-şi fac palate. Îşi etalează colanele groase de aur şi manelele greu de înghiţit. Din robii de odinioară, ţiganii au ajuns nişte belferi. Unii dintre ei. Clanurile de ţigani din Timişoara, de pildă, deţin supremaţia imobiliară din zonă şi s-au făcut stăpâni pe centrul oraşului. Alţii, conduc din umbră mafia comerţului cu „maşini aduse“ sau traficul de ,,carne vie“.

Marea masă a ţiganilor nu mai păstrază nici portul, nici tradiţiile, ci formează comunităţi marginale care trăiesc de pe o zi pe alta din cerşit sau scormonind prin ruine după fier vechi sau prin gunoaiele oraşelor. Florin Cioabă, diplomatul ţiganilor, cel care i-a mai bătut la cap să facă şcoală şi să respecte igiena şi legile, a fost îngropat cu mare pompă. Fiul său, Dorin Cioabă şi-a pus în aceeaşi zi coroana, preluând şi ,,sceptrul“ de aur care a aparţinut bunicului şi tatălui său.

• Expresii uşor de recunoscut

Noroc - baftă, bulan
Bună ziua - Teaves bahtalo
Cum te cheamă? - Sar buşos?
Bani - love, biştari
Bun - mişto
Frumos - şukar
Ce faci? - Socherez?
A strica - a buli, a paradi
A muri - a mierli
Păsări - cirikli
Tăcere - mucles
Rău, urât - naşpa, nasol
Nebun - diliu
La o parte - hacana
Mîncare - haleală
A fura - a mangli, a ciordi, a şuti

• De ce nu poartă ţiganii bermude?

Căldărarii au păstrat portul tradiţional. Femeile poartă fuste lungi şi colorate, salbe de aur la gât şi monede în păr. Simbol al norocului, roşul este culoarea preferată a femeilor. Doar cele căsătorite au obligaţia de a purta batic. Bărbaţii au pălării şi mustăţi lungi. Întotdeauna cămaşa se poartă deasupra pantalonilor. Partea de jos a corpului trebuie să fie în permanenţă acoperită, atât la femei, cât şi la bărbaţi. Din acest motiv, nu vom vedea niciodată ţigănci cu fuste scurte, nici ţigani autentici în bermude. Genunchii sunt consideraţi cele mai indecente părţi ale trupului uman şi nu trebuie să se vadă. Cămăşile şi bluzele se spală separat de fuste şi de pantaloni, în vase speciale pentru fiecare piesă vestimentară.

• Ţigani celebri la noi şi peste hotare

Anton Pann, Ion Budai Deleanu, Luminiţa Mihai Cioabă, Ştefan Bănică, Johnny Răducanu, Mădălin Voicu, Marin Petrache Pechea, Marius Mihalache, Damian Drăghici, Gabi Luncă, Cornelia Catanga-Pădureanu, Nelu Ploieşteanu, Nicolae Guţă, Viorica de la Clejani, Pepe, Constantin Angheluţă, Costel Busuioc, George Udilă, Bănel Nicoliţă, Ninel Potîrcă, Petru Maior, Victor Babeş, Grigoraş Dinicu, Ion Voicu, Ştefan Ruha, Barbu Lăutaru, Petre Creţul Solcan, Vasile Pantazi, Fănică Luca, Toni Iordache, Fărămiţă Lambru, Marcel Budală, Ion Onoriu, Ionel Budişteanu, Ion Drăgoi, Nicuşor şi Victor Predescu, Zavaidoc (Marin Teodorescu), Cristian Vasile, Romica Puceanu, Gheorghe Lambru.
Ţigani faimoşi din alte ţări: Rita Hayworth, Ava Gardner, Michael Caine, Eric Cantona, Gipsy Kings.

• Neamurile ţiganilor

În cultura tradiţională a ţiganilor, noţiunea de neam nu se referă la înrudirea de sânge, ci la gruparea după meseria tradiţională, structurile de organizare socială, obiceiurile de familie şi calendarul sărbătorilor.
• boldenii/florarii: pe vremuri se ocupau cu confecţionarea florilor artificiale pentru coroane, coroniţe, jerbe, iar astăzi vând flori
• richinarii/ursarii: plimbau ursul prin pieţe şi primeau bani pentru spectacol. Prin ,,reconversie profesională”, au devenit fierari, pieptănari, ciurari şi lăutari
• gaborii: ţigani unguri care se ocupa cu tinichigeria, astăzi fac şi comerţ ambulant cu covoare, cuverturi, oale şi haine second-hand
• lovarii/geambaşii: ţigani unguri care se ocupau cu negustoria de cai. Erau şi buni medici veterinari. Cei mai mulţi erau la Tărlungeni

• xoraxane/turci: ţigani turci musulmani, din Dobrogea (Babadag, Tulcea, Isaccea, Casimcea)
• xanotoria/spoitorii: pe vremuri se ocupau cu spoitul sau cositorirea vaselor din metal
• rudarii: ţigani care şi-au pierdut limba maternă şi cultura tradiţională şi se ocupă cu prelucrarea lemnului
• fierarii: se ocupau cu prelucrarea fierului
• lăutarii: muzicieni, mai ales instrumentişti, cântau în taraf la nunţi şi târguri
• rupunarii/argintarii: prelucrează bijuterii din aur şi argint, sunt renumiţi pentru bijuteriile în filigran
• căldărarii: lucrează tabla de aramă din care fac căldări, tigăi, oale, sfeşnice. Este neamul care a păstrat cel mai bine limba, portul, obiceiurile, tradiţiile, modul de viaţă romanes
• cărămidarii: frământă lut şi prelucrează cărămizi pentru construcţii. 

23.08.2013