Biblia
este cea mai importantă şi preţuită carte din lume. Patru
miliarde de oameni consideră că textul ei este sacru. Este cartea
cu cel mai mare succes de librărie, fiind tipărită în peste 2.400
de limbi. Cea mai citită carte a tuturor timpurilor este şi cea mai
controversată. Aceasta deoarece nu există un manuscris unic, o
primă ediţie. Dimpotrivă, cartea de căpătâi a creştinilor, aşa
cum o cunoaştem astăzi, a fost scrisă de mai mulţi autori, unii
rămaşi anonimi. Nu se ştie exact nici în ce perioade s-au scris
fragmentele ei, iar unii comentatori se întreabă cât este relatare
şi cât ficţiune. Biblia cuprinde 66 de cărţi
canonice diferite şi este structurată în două părţi mari:
Vechiul şi Noul Testament. Vechiul Testament este format din 39 de
cărţi, iar Noul Testament din 27. Biblia are origini milenare,
dovedite de manuscrisele descoperite de-a lungul timpului. Cele mai
importante sunt aşa-numitele Manuscrise de la Marea Moartă,
conţinând scrieri din Vechiul Testament atribuite unui grup izolat
de creştini, aproape necunoscut. Misterul se adânceşte dacă
adăugăm şi evangheliile după Baraba, Petru, Filip, Iuda sau Maria
Magdalena, care dacă ar fi dovedite, ar pune într-o lumină cu
totul nouă întâmplările din viaţa Mântuitorului. Oricum ar
arăta Biblia completă, deocamdată avem numai una.
O
carte care s-a scris în 1.500 de ani
Vechimea
primelor scrieri din Biblie merge până acum 3.500 de ani, perioadă
din care ar data Legile lui Moise. Totuşi, specialiştii au mai
multe teorii: scripturile ebraice au fost scrise, între secolele
VIII şi VI î. H. sau ar fi mai recente (secolele IV-II î. H.) sau
din epoca elenistică (nu înainte de secolul II sau I), deci cu
puţin timp înainte să se nască Iisus. Copii ale acestor cărţi
biblice sau fragmente din ele au fost găsite printre Manuscrisele de
la Marea Moartă. Datarea făcută cu carbon 14 (carbon radioactiv)
şi paleografia (studiul textelor vechi) confirmă că manuscrisele
cele mai vechi provin din perioada cuprinsă aproximativ între anii
200 î. H. şi 100 d.H. Trebuie să luăm în considerare faptul că
primele cărţi ale Bibliei au fost scrise pe materiale degradabile.
Prin urmare, nu ne putem aştepta ca scrierile originale din timpul
lui Moise, Iosua, Samuel şi David să mai existe. Trebuie să
acceptăm că textele ajunse până la noi au fost copiate de
nenumărate ori încă din perioada când Biblia, în integralitatea
ei, încă nu fusese terminată. Aceasta deoarece textele sacre erau
folosite. Fără un motiv întemeiat, nimeni nu s-ar fi ostenit să
le copieze. Odată cu transcrierea Vechiului Testament, proces care a
durat circa 1.500 de ani, cei ce copiau au fost nevoiţi să adapteze
textul conform noului vocabular şi noilor reguli gramaticale. Astfel
că Biblia pe care o citim astăzi, deşi a păstrat esenţa celor
dintâi scrieri, este departe de ceea ce citeau iudeii precreştini.
Mai
mulţi autori, o singură credinţă
Se
apreciază că Vechiul Testament are circa 100-150 autori diferiţi,
provenind din intelectualitatea aflată în serviciul conducătorilor
politici, dar şi clerici. Cărţile Vechiului Testament au fost
publicate separat şi adunate în secolele I-II e.n. în prima
Biblie, Tanach. Vechiul Testament reprezintă, în mare, traducerea
grecească a textului sacru ebraic. A doua parte a Bibliei creştine
actuale este numită Noul Testament, alcătuit din cele patru
Evanghelii plus Faptele Apostolilor, Epistolele pauline, Epistolele
catolice şi Apocalipsa. Numai 8 din cele 27 de cărţi din Noul
Testament sunt scrise în mod cert de autorii cărora le sunt
atribuite. Dar cine sunt cei care au scris Biblia? Cei mai mulţi
creştini consideră Biblia ca având origine supranaturală, fiind
cuvântul revelat al lui Dumnezeu, sau că autorul ei este Dumnezeu
însuşi, bazându-se pe mai multe citate din Biblie: „Toată
Scriptura este insuflată de Dumnezeu“, „oamenii au vorbit de la
Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt“. Însă cei mai mulţi
specialişti consideră că Biblia a fost scrisă de oameni. Autori
au fost nu doar redactorii iniţiali, ci şi scribii care au copiat
textul de la o generaţie la alta, cu adăugiri. Totul cu bună
credinţă, însă se pune întrebarea dacă şi ei, copiatorii, au
fost inspiraţi de Dumnezeu. Ceea ce ştim cu siguranţă este că
autorii erau regi, pescari, preoţi, oficiali din guvern, fermieri,
păstori şi medici. Din toată această diversitate, în mod
extraordinar, a rezultat o unitate incredibilă, ceea ce demonstrează
că, într-adevăr, aceşti oameni au fost îndrumaţi de Dumnezeu.
Biblia nu se contrazice pe sine şi nu conţine erori. Toţi autorii
prezintă perspective diferite, însă proclamă acelaşi Dumnezeu
adevărat şi aceeaşi cale spre mântuire.
Şapte
suluri
Manuscrisele
de la Marea Moartă reprezintă cele mai vechi capitole ale Bibliei.
Misterul lor este departe de a fi descifrat în întregime, ceea ce
dă naştere la multe speculaţii şi teorii. Manuscrisele au fost
descoperite în Deşertul Iudeii, în 1945 sau 1947, data nu e
sigură, de către Mohamed eb-Dib, un tânăr beduin care-şi
pierduse o capră. Căutând-o, a ajuns într-o grotă în care a
găsit nişte suluri din piele învelite în pânză şi închise în
oale de lut. A încercat să le vândă unui anticar din Betleem, dar
n-a obţinut preţul propus, aşa că beduinul a ajuns cu
manuscrisele la un cizmar, în speranţa că i le va cumpăra pentru
pielea lor.
Esenienii,
enigmaticii autori ai manuscriselor
Această
descoperire întâmplătoare a declanşat cea mai mare campanie
arheologică din secolul XX, fiind considerată cea mai importantă,
de la descoperirea în 1844 şi în 1859 a tezaurului de manuscrise
aflate în mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai. În
următorii nouă ani, au fost cercetate circa 300 de peşteri, în 11
dintre ele s-au mai găsit şi alte manuscrise. Peste 15.000 de alte
documente scrise pe piele, papirus şi aramă au fost descoperite în
grotele din zonă, toate având legătură cu creştinismul. Întreaga
comoară constă în 30% manuscrise biblice, 30% texte religioase
diverse şi 15% fragmente manuscrise minuscule şi indescifrabile. Nu
se ştie însă câte manuscrise s-au pierdut în perioada când
căutau şi păstorii seminomazi, care nu ştiau să mânuiască
sulurile fără să le deterioreze. Cele şapte manuscrise din prima
peşteră sunt cele mai importante. La studierea lor au participat
paleografi, arheologi, filologi istorici, cercetători ai artei
antice. Cea mai importantă chestiune este cea a originilor
esenienilor, despre care se bănuieşte că au fost evrei care au
fugit din Ierusalimul corupt. Textele descoperite spun că ei
ascultau de „Învăţătorul Dreptăţii“ şi îşi spuneau
„Drepţii“, „Aleşii lui Dumnezeu“, „Fiii Luminii“, „Fiii
Cerului“ şi-l aşteptau pe Mesia. Esenienii aveau calendarul şi
sărbătorile lor (care se deosebeau de cele evreieşti), dispreţuiau
bogăţia şi plăcerile simţurilor, se rugau laolaltă şi studiau
zi şi noapte scrierile sfinte. Secta nu a numărat niciodată mai
mult de 4.000 de membri. Însă, despre esenieni nu se spune niciun
cuvânt în Evanghelie. Nici numele Qumran nu figurează în Biblie
şi nici în vechea toponimie a Palestinei.
Comoara
încă negăsită
Pe
lângă importanţa culturală, unul din manuscrise conţine veşti
despre o comoară ascunsă: tone de aur şi de argint. Este vorba
despre misteriosul manuscris de aramă. Descoperit în martie 1952,
manuscrisul de aramă este unic prin felul în care a fost scris, nu
pe o bucată de piele sau pe un papirus, cum se obişnuia în trecut,
ci pe un strat subţire de aramă, lung de 2,5 metri. Textul vorbeşte
despre cele 64 de ascunzători ale unei comori: vase şi haine
scumpe, esenţe preţioase care au fost ascunse acum 2.000 de ani în
diverse grote, morminte şi tuneluri secrete. O altă parte a comorii
este compusă din monede: manuscrisul pomeneşte despre 608 vase
pline cu argint şi alte 619 vase pline cu aur şi argint. în total,
cam 65 de tone de argint şi 36 de tone de aur. Adevărata valoare a
comorii este foarte greu de stabilit, pentru că în manuscris se
vorbeşte despre „taleanţi“, o măsură care ar putea defini
atât greutatea, cât şi valoarea. Amplasarea comorii este descrisă
în termeni destul de clari. De pildă, „în mormântul lui
Ha-Kippa, pe drumul care duce de la Ierihon la Sokokah, îngropaţi
la 7 coţi: 32 de taleaţi“. Niciuna dintre expediţiile care au
plecat în căutarea comorii nu a avut succes. Mai ştim din textul
manuscrisului de aramă că bogăţiile fuseseră ascunse în anul 68
d.H., pe când romanii au traversat Qumranul, pentru a asedia
Ierusalimul. Documentul de aramă furnizează, de asemenea, detalii
preţioase legate de existenţa unei hărţi care ar oferi şi mai
multe informaţii: „În camera subterană, care a fost construită
la nord de Kohlit şi a cărei intrare se află orientată spre nord,
se află nişte morminte: în ele este ascunsă dublura acestui text
şi un inventar al comorii, obiect cu obiect“.
Papirusul
cu notiţele apostolului Marcu
Manuscrisele
au condus la discuţii pătimaşe legate de originea şi a izvoarele
creştinismului, dar şi de viaţa lui Iisus. O serie de cercetători
consideră că textele de la Qumran sunt similare pildelor şi
învăţămintelor propovăduite de Mântuitor. Activitatea Lui de
început şi recrutarea primilor discipoli s-au petrecut în regiunea
învecinată Qumranului, unde Ioan Botezătorul îşi exercita
misiunea. Cercetătorii presupun că Ioan Botezătorul şi Iisus au
fost, cel puţin temporar, membrii acestei secte. Iisus a fost
identificat cu „Învăţătorul Dreptăţii“. Însă, dincolo de
secretomania specialiştilor care abia după 50 de ani au publicat
textele în integralitatea lor, descoperirea de la Marea Moartă are
o importanţă fundamentală în creştinism. Un fragment minuscul,
cu dimensiuni de aprox. 4/5 cm, conţinând versetul 6: 52-53 din
Evanghelia după Marcu, este singura evidenţă clară, care leagă
Evangheliile de perioada apostolică, pe care oamenii de ştiinţă o
numesc perioada Martorilor Oculari. Spre deosebire de restul
documentelor, acest fragment este singura scriere creştină păstrată
pe papirus. E posibil ca Evanghelia după Marcu, prima Evanghelie şi
model pentru celelalte, să fi fost iniţial o colecţie de notiţe
ale lui Marcu în timpul predicilor lui Petru. Ulterior ucenicii lui
Marcu au alcătuit o scriere completă, care a devenit prototipul
Evangheliilor. Conform caligrafiei, fragmentul datează din jurul
anilor 40 d.H., deci foarte curând după Învierea Mântuitorului.
- Qumran sau Gomora?
Unii cercetători sunt de părere că denumirea Qumran este traducerea
arabă a denumirii ebraice Gomora. De altfel, Sodoma şi Gomora au
fost plasate în apropierea Mării Moarte, presupunându-se că
explozia care a distrus oraşele a cauzat şi o rupere a malului
sudic al mării, ceea ce a produs inundarea lor. Localnicii mai
numesc Marea Moartă şi „Marea lui Lot“, singurul om căruia i
s-a permis să părăsească Sodoma, împreună cu familia sa, cu
condiţia să nu se uite înapoi. Soţia lui a nesocotit porunca
divină, a privit înapoi şi s-a transformat într-o coloană de
sare. Înainte de catastrofă, valea era fertilă şi foarte
populată. Conform istoricului I.M.Blake, apa din izvoarele de lângă
Marea Moartă este contaminată şi astăzi de substanţe
radioactive.
- „Facerea“ n-a fost scrisă de preoţi
Un
algoritm dezvoltat de o companie israeliană de software a oferit noi
indicii despre multiplii autori ai Bibliei. După manieră şi numele
pe care i l-au atribuit lui Dumnezeu, s-au identificat mai multe
condeie. O parte a textelor are autori preoţeşti, cealaltă parte
aparţine unor autori care nu au legătură cu clerul. Algoritmul a
confirmat aceste două categorii de autori. Cu câteva excepţii. De
exemplu, primul capitol al Facerii era considerat de către
cercetători ca fiind opera autorului „preoţesc“, însă
software-ul l-a clasat ca fiind scris de non-preoţi.
- Din ebraică, în toate limbile Pământului
Scrierile
vechi erau în ebraică şi aramaică, limba vorbită şi de Iisus,
cele din Noul Testament, în greacă, limbă de largă circulaţie în
epocă. Dar nu era greaca vorbită de Platon şi Aristotel, ci
dialectul comun. Doar Evanghelia după Matei a fost scrisă în limba
aramaică. După ediţiile greceşti, Biblia a fost tradusă în
toate limbile Pământului. Prima traducere integrală a Bibliei în
limba română a fost tipărită în 1688. Cea mai cunoscută
traducere aparţine preotului Dumitru Cornilescu. Deşi iniţial a
fost acceptată de Biserica Ortodoxă Română, ulterior, această
versiune a fost respinsă. BOR a generat, la rândul ei, mai multe
traduceri de-a lungul timpului, fie integrale fie parţiale, ale
Sfintei Scripturi: Biblia „Carol al II-lea“, Palia de la Orăştie,
„Biblia pe versuri tocmită“.
- Despre ce e vorba în Biblie?
Vechiul
Testament este istoria unui popor, iar Noul Testament, istoria unui
om care a împlinit profeţiile Vechiului Testament, trăind o viaţă
fără păcat, murind pentru a învia şi a deveni astfel Mântuitorul
nostru. Iisus este personajul central al Bibliei. Vechiul Testament
prezice venirea Sa, iar Noul Testament certifică faptul că viaţa
lui a fost cel mai important eveniment istoric din lume. De fapt, ce
ne povesteşte Biblia? Că Dumnezeu l-a creat pe om, omul s-a
răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi întreaga lume, de atunci,
poartă blestemul păcatului originar. Însă omenirea îşi poate
răscumpăra acest păcat prin Iisus Hristos. El a acceptat să fie
biciuit, umilit şi răstignit, a murit şi a înviat din morţi.
Moartea lui Hristos este baza unui nou legământ (testament) cu
lumea. Toţi cei care au credinţă în Iisus vor fi mântuiţi de
păcat şi vor avea viaţă veşnică. După învierea Sa, Iisus i-a
trimis pe ucenicii Săi să răspândească în întreaga lume vestea
bună despre viaţa şi puterea Lui de a-i mântui pe oameni.
Ucenicii au călătorit prin Asia Mică, Grecia şi Imperiul Roman.
Prin părţile noastre, a ajuns Apostolul Andrei, Întâiul Chemat.
Noul Testament se încheie cu profeţia întoarcerii lui Iisus pentru
a judeca lumea necredincioasă şi a elibera creaţia din blestem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu