vineri, 18 aprilie 2014

De ce a murit Iisus?

Legiştii s-au pronunţat asupra cauzei morţii pe cruce a Mântuitorului

În Vinerea Patimilor, Iisus a fost răstignit pe cruce şi a murit pentru mântuirea oamenilor. Minunea Învierii Lui s-a produs trei zile mai târziu şi continuă să ne cutremure şi azi. Chinul Lui pe cruce este bine ştiut, şi totuşi, necunoscut în detaliu. Părerea iniţială a specialiştilor a fost că sângerarea şi deshidratarea au reprezentat cauza directă a morţii. Alţii au găsit alte explicaţii. Supliciul crucificării acceptat de Iisus a fost studiat pe toate părţile de oameni de ştiinţă, credincioşi şi atei. După 2.000 de ani, medicii au înţeles din ce cauză s-a stins pe cruce. Să parcurgem împreună detaliile ultimelor ore din viaţa Lui, de la urcarea pe Cruce, până la îngropare şi Înviere, pentru a-I înţelege suferinţele îndurate pentru noi.

Cât cântărea crucea?

Crucificarea, un mod brutal de execuţie, reprezenta un lucru obişnuit în lumea antică, unde moartea făcea parte din spectacolul vieţii. Mântuitorul a fost şi El urcat pe cruce, umilit şi rănit, până şi-a dat sufletul. Într-un apreciat jurnal medical, dr. W. Edwards, un renumit specialist american, a descris cronologic şi foarte bine documentat, fiecare moment din calvarul Mântuitorului. Totul din punct de vedere medical. Concluzia lui nu face altceva decât să confirme sfârşitul pământesc al lui Iisus şi minunea Învierii Lui. Dacă ar fi să începem cu purtarea crucii, oricare bărbat în putere s-ar îngrozi aflând că trebuie să ducă pe umeri, pe o distanţă de 600-700 de metri, o bârnă de lemn grea de 30-50 de kilograme, după cum estimează cercetătorii. Această bârnă se numea patibulum şi trebuia cărată când Iisus era deja într-o stare de epuizare avansată. Nici nu e de mirare că, de 14 ori s-a oprit pe Drumul Golgotei, dar o singură dată a fost ajutat, de către Simon din Cirene.

Tortura biciului cu plumb

Înainte de crucificare, Iisus a fost lăsat fără mâncare şi apă timp de cel puţin 12 ore, de la Cina cea de Taină. De marţi până vineri, a fost supus unui tratament fizic inuman. Conform cu relatările evanghelice, după condamnare, Iisus a primit 39 de lovituri de bici, de la soldaţii romani. Aceştia au folosit un instrument de tortură specific epocii, numit în latineşte flagrum: de mâner erau prinse trei curele de piele cu mici greutăţi de plumb la capete, iar uneori erau adăugate bucăţi tăioase de os pentru a amplifica suferinţa. Biciuirea a provocat pe trupul lui Iisus nouăzeci de răni, cele mai multe fiind pe umeri şi pe spate. Dar soldaţii lui Pilat l-au lovit cu armele şi peste faţă şi frunte, provocându-i răni deschise şi o umflătură sub ochiul drept. Evaghelistul Matei vorbeste şi de lovituri cu trestia. O altă serie de răni pe frunte, tâmple şi ceafă a fost provocată de coroana de spini. Investigaţiile medicale, bazate pe mai multe dovezi, printre care şi Sfântul Giulgiu din Torino, au ajuns la concluzia că 28 dintre răni erau sângerânde în clipa morţii.

Traumele crucificării

Dr. Edwards afirmă că este evident că înainte de crucificare se instalase deshidratarea. În plus, traumele multiple duseseră deja la o pierdere de sânge considerabilă. Ajuns pe Dealul Golgotei, locul unde aveau loc condamnările prin crucificare, pentru Iisus a urmat o nouă traumă, de o cruzime atroce, determinată de procedeul fixării de cruce prin introducereaunor piroane (cuie de dulgher denumite clavi trabales, lungi de 12-18 cm) la nivelul mâinilor şi al gleznelor. Problema medicală a susţinerii corpului cu mâinile imobilizate pe Cruce, aşa cum e ilustrată în picturi, a creat controverse. Palmele s-ar fi sfîşiat sub greutatea corpului. Chirurgul francez Pierre Barbet a elucidat enigma, arătând că, la încheietura oaselor antebraţului există un loc gol, aşa-numitul spaţiu Destot, în care ar fi putut fi introduse cuiele. Dr. Edwards afirmă că o astfel de crucificare duce la imobilizare totală: „În timpul acestui proces, victima suportă un stres deosebit şi din cauza instalării hiperventilaţiei şi a insuficienţei respiratorii, precum şi a agravării deshidratării“.

Cauza morţii

Este ştiut că victimele crucificării pot supravieţui pe cruce între 3-4 ore şi 3-4 zile, în funcţie de constituţia răstignitului. Iisus a fost pus pe cruce vineri înainte de amiază şi a murit brusc la 3-6 ore de la răstignire. Evanghelistul Ioan relatează despre soldatul Longinus care a împuns cu o suliţă pieptul Mântuitorului când era deja mort. Din rană au ţâşnit sânge şi apă. Pentru medici, acest gest reprezintă o dilemă: ori centurionul a vrut să constate moartea, ori a vrut să i-o grăbească printr-o nouă hemoragie, mai puternica decât toate celelalte. W.Edwards susţine că lovitura de lance a fost dată imediat după deces, de aceea a fost posibilă scurgerea de lichide vitale. El consideră acea apă ca fiind lichid pleural. Afirmaţia biblică se confirmă şi logic, întrucât dacă ar fi vrut să-L ucidă, centurionul I-ar fi străpuns inima, cum se făcea de obicei. Specialistul are următoarea concluzie medicală: cauza morţii lui Iisus nu e una singură, ci este consecinţa traumelor multiple, epuizarea totală (hipovolemie), insuficienţă cardiacă acută şi, în cele din urma, tromboza sau fibrilaţia. Imobilizarea şi deshidratarea au dus la apariţia emboliei pulmonare, cauza directă a morţii de acum 2.000 de ani.

Minunea Învierii

În momentul când Iisus a murit, au avut loc mai multe minuni: s-a întunecat cerul, a avut loc un cutremur foarte mare care a despicat catapeteasma templului şi a dat la o parte pietrele de la morminte, au înviat morţi. Mulţi au exclamat: într-adevăr, acesta a fost Fiul Lui Dumnezeu. După ce şi-a dat duhul, Iisus a fost înfăşurat în giulgiu şi aşezat în mormântul oferit de Iosif din Arimateea. Acesta a fost închis cu o piatră şi păzit de străjeri romani, zi şi noapte. Cu toate măsurile militare, Mântuitorul a înviat, mormântul a fost găsit gol. Prin Învierea Sa din morţi, Iisus Hristos a biruit moartea, dăruind generaţiilor următoare garanţia Învierii şi a Vieţii în vecii vecilor. Este minunea pe care se întemeiază credinţa noastră, un fapt cert, dar imposibil de dovedit ştiinţific. E bucuria pe care o simţim în fiecare an atunci când preoţii ne invită să luăm lumină şi ne anunţă că s-a întâmplat cu adevărat ceea ce nimeni n-a putut să explice în două milenii: „Hristos a înviat!“
  • Execuţie barbară
Pedeapsa cu moartea prin răstignire a fost preluată de la fenicieni în secolul III î.H., fiind o practică frecvent răspândită în Europa până în 337 d. H. când acest supliciu a fost abolit de către împăratul Constantin cel Mare. Răstignirea nu era practicată de evrei, dar era aplicată de către autoritatea romană. Erau condamnaţi, de regulă, sclavii şi foarte rar cetăţenii romani, acuzaţi de rebeliune, lezmajestate, dezertare, spionaj, falsificarea testamentului, practicarea magiei negre. Sentinţa era pronunţată de către procuratorul provinciei, printr-o formulă lapidară: „ad crucem eundum est!“. Condamnatul era predat apoi călăilor, dezbrăcat de haine şi obligat să parcurgă drumul (via crucis) până la locul execuţiei, purtându-şi crucea. Deseori, condamnaţii mureau pe drum. Locul execuţiei era un loc pustiu în afara zidurilor cetăţii, dar vizibil de la depărtare. Condamnatului i se administra o băutură revigorantă folosită de soldaţii romani, numită poscă (vin oţeţit amestecat cu apă şi îndulcit, eventual, cu miere). Când se dorea grăbirea morţii, ca în cazul celor doi tâlhari răstigniţi alături de Hristos, se recurgea la crurifragium, zdrobirea fluierelor picioarelor cu lovituri de măciucă. Astfel se punea capăt ridicării a picioarelor pentru a uşura respiraţia. Uneori, condamnatii erau fixaţi pe cruce cu capul în jos. Leşul era aruncat într-o groapă comună, împreună cu instrumentele execuţiei, sau putea fi încredinţat oricui s-ar fi milostivit să-l îngroape.
  • Crucea, simbol creştin
Crucea, ca simbol creştin, a apărut abia pe la sfârşitul secolului IV, când creştinii au început sa facă analogia între poziţia de rugă, cu braţele întinse, şi forma crucii. În primele secole după răstignirea lui Cristos nu s-a reprezentat corpul lui Iisus pe cruce pentru că amintea dureros creştinilor de moartea Lui. La Sinodul Trullanic din 691 s-a acceptat reprezentarea trupului Lui crucificat. Cea care a descoperit crucea de lemn pe care a fost răstignit Cristos a fost Sfânta Elena, mama Împăratului Constantin. Aceasta a făcut săpături pe Golgota şi a găsit-o în anul 326. A aşezat-o în Biserica Sfânta Cruce din Ierusalim, alături de un cui şi de placa pe care scria INRI. Sfânta Cruce a fost luată de perşi, adusă înapoi şi apoi, din nou, dată dispărută. Astăzi, se ştie doar de câteva bucăţi din ea, aflate în proprietatea unor patriarhii. Cea mai mare relicvă se află la Mănăstirea Xiropotamou (Muntele Athos), fiind adusă în 1992, pentru câteva săptămâni şi în ţara noastră, spre închinare.
  • Pilat, un prefect indecis

În vremea lui Iisus, Pilat din Pont era reprezentantul Cezarului în teritoriu. Preoţii aveau o înţelegere cu romanii: comunitatea evreilor va face tot ce se poate pentru a păstra pacea, altfel Pilat va răspunde în forţă. Conform unor scrieri din Alexandria, guvernatorul roman era „inflexibil, refractar şi crud“ şi cunoscut pentru executarea fără judecată a răufăcătorilor. În cazul Iisus, şi-a spus: „Dacă nu îl condamn, Caiafa va porni o rebeliune. Dacă îl condamn, o vor face ucenicii lui“. Se vehiculează ideea că, de la prinderea Lui şi până la înmormântare, Pilat L-a favorizat permanent pe Iisus. Însemnarea pe care Pilat a pus-o deasupra crucii, avea scris: „Iisus din Nazaret, Împăratul Iudeilor“. Nu  a modificat-o, chiar dacă i-a nemulţumit pe preoţi. Pilat le-a spus: „Ce am scris, am scris“. Există multe comentarii care bănuiesc existenţa unui scenariu de salvare a lui Iisus, posibil instrumentat de Pilat.
  • O crimă politică

Unii analişti înclină să considere că uciderea lui Iisus a fost o crimă civilă, nu una religioasă. Cei doi oameni care au murit odată cu Iisus au fost identificaţi în unele traduceri cu nişte hoţi, dar cuvântul poate însemna şi revoluţionari. Acest lucru ar susţine ideea că a fost vorba de o crucificare politică care avea menirea să transmită mesajul: feriţi-vă de revolte sau Roma vă va face şi vouă acelaşi lucru.

Un comentariu: