Medicii cobai

Există numeroase studii despre cercetarea medicală pe voluntari umani, dar auto-experimentul a primit mai puţină atenţie. Nu se ştie cât de răspândit este în prezent, în ce ramuri ale medicinei se manifestă mai frecvent, cât de mult riscă aceşti pionieri ai ştiinţei, cum a evoluat această opţiune de cercetare de-a lungul timpului, la ce să ne aşteptăm în viitor. Şi, mai ales, există prea puţine studii depre profilul psihologic al medicilor care-şi riscă viaţa.

Auto-experimentul medical are o istorie nu foarte lungă. Nu se cunosc cazuri din antichitate, iar cele mai multe date sunt din ultimele două secole. Parcurgând aceste istorioare şi de groază şi haioase, vedem că auto-experimentele, deşi diferite, au câte ceva în comun. Ce au urmărit auto-experimentatorii? Descoperirea unui medicament, eficienţa unor medicamente vechi în tratamentul unor boli noi, tehnici noi de tratament, cunoaşterea căilor de transmitere a unei boli, forme de manifestare, interacţiune cu alte maladii, căi de stopare a epidemiilor. 

Ca să îşi atingă scopul, ce-au făcut? Au înghiţit sau şi-au injectat substanţe necunoscute sau agenţi patogeni (virusuri, bacterii, viermi), şi-au aplicat asupra propriului corp proceduri chirurgicale, s-au expus la curent electric, presiuni, temperaturi, viteze extreme. Au făcut aceste trăsnăi singuri sau i-au folosit pe post de cobai şi pe colegi, prieteni, familie. Ce rezultate au obţinut? Unii şi-au validat teoria, alţii nu, unii au descoperit altceva, alţii au oferit date experimentale cu care alţi cercetători au finalizat descoperirea. Există şi o categorie a celor care nu au descoperit nimic. Consecinţele au fost spectaculoase, scoţându-i pe aceşti medici curajoşi din anonimat. Au primit recunoaşterea sau, dimpotrivă, oprobiul lumii medicale. Au primit premii, inclusiv Nobel, sau au primit concedieri, interdicţii de a mai practica medicina. Unii s-au ales cu probleme de sănătate, temporare sau permanente, alţii au murit în timpul experimentului sau s-au sinucis ulterior. Cei care au supravieţuit, curios lucru, au trăit foarte mult, semn că e adevărată vorba aceea că orice nu te doboară te face mai puternic.

Nebuni de legat

Dar care să fie motivaţia acestor medici temerari? Unii au vrut glorie personală, alţii au fost nişte altruişti, şi-au riscat viaţa doar pentru beneficiul umanităţii şi salvarea de vieţi. Unii au vrut întâietate ştiinţifică (a fi primul în istoria medicinei). Alţii n-au vrut să auto-experimenteze, dar n-au avut încotro, fiindcă nu au găsit voluntari, nu au avut acces la animale. Există şi cercetători care au vrut doar bani şi bogăţie, nişte şarlatani. Unii n-au avut nicio motivaţie, au intrat în auto-experiment accidental sau din amuzament. Cine sunt auto-experimentatorii? Par să fie în primul rând bărbaţi, americani, necăsătoriţi, la începutul carierei, cu un profil psihologic din care nu lipsesc trăsături ca: spirit de sacrificiu, curaj, dorinţă de cunoaştere, altruism, inconştienţă, geniu, nebunie. La graniţa dintre automutilare şi suicid, auto-experimentul poate fi considerat un simptom psihiatric. Într-un studiu apărut în 2012, Allen B. Weisse a identificat şi a analizat 465 de cazuri de autoexperimentare în domeniul medical, din ultimele două secole. Cele mai multe au avut loc în Statele Unite ale Americii, în prima jumătate a secolului XX. Dintre acestea, opt cazuri s-au finalizat prin decesul autoexperimentatorului. Alţii şi-au propulsat carierele prin aceste experienţe temerare, 12 au obţinut Premiul Nobel. Dintre cei 465 de autoexperimentatori, doar 12 au fost femei (5 din Rusia). Ca naţiuni, SUA conduce detaşat (33%), urmată de Germania (15%), Marea Britanie (13%), Rusia (11%) şi Franţa (8%).

 Liber la sacrificiu

Astăzi, în era echipelor de cercetare, care implică un număr considerabil de specialişti şi o abordare interdiciplinară, este de greu de imaginat că mai există medici care se închid în cabinetele lor ca să testeze o substanţă pe propria piele. Totuşi, n-a dispărut şi nu va dispărea complet această pornire temerară a medicului de a împinge înainte ştiinţa. Argumentele pro şi contra auto-experimentului în medicină nu s-au terminat. Conferinţele medicale de azi au deseori ca temă de dezbatere autoexperimentul. Codul de la Nurnberg (1949) îl îngăduie: Art. 5. „Niciun experiment nu trebuie efectuat dacă există indicii că acesta ar putea duce la decesul sau lezarea participanţilor, cu excepţia situaţiilor în care cercetătorul participă el însuşi ca subiect în experiment.” Asociaţia Medicilor Americani e şi ea de acord: „Teoriile medicale controversate nu se pot aplica pe pacienţi, însă medicul le poate experimenta asupra sa”. În România, legea nu e foarte clară. Codul de deontologie medicală, precizează la Art. 108 „Se interzice provocarea de îmbolnăviri artificiale unor oameni sănătoşi, din raţiuni experimentale.” Legistul Vladimir Beliş e de acord cu auto-experimentul medical, cu o excepţie: studentul la medicină din anii mici, „deoarece nu beneficiază de un nivel de cunoştinţe medicale mai ridicat decât media populaţiei”.

Humphry Davy (1778-1829)

Auto-experimentarea nu este întotdeauna deprimantă. Chimistul britanic a aflat pe porpria persoană, în 1799, care sunt efectele oxidului azotos (N2O) (gazul ilariant), descoperit în 1722 de către cercetătorul Joseph Priestley. După teoriile unor medici contemporani, aceasta substanţă ar fi trebuit să fie cauza multor boli contagioase. După ce a inhalat gazul, n-a simţit decât o stare de bine. Asistenta, însă, a izbucnit  în hohote de râs. Efectul incitant al oxidului azotos a devenit repede de notorietate publică şi au început să se organizeze party-uri cu gaz ilariant. Davy a devenit dependent. La fel şi colaboratorii lui, James Watt, Samuel Taylor Coleridge şi Robert Southey. Deşi Davy a remarcat “capacitatea gazului de a lua durerea”, folosindu-l pentru a vindeca mahmureala şi pentru trata o durere de dinţi, printre altele, el nu şi-a dat seama că substanţa e un anestezic, ratând o oportunitate de afirmare uriaşă. Dar cel puţin s-a bucurat de autoexperimente în camera lui de gazare. Abia în 1844, în SUA, s-a procedat pentru prima dată la narcotizarea cu gaz ilariant pentru extracţiile dentare.

Franz Karl Achardt (1753-1821)

Medicul german şi-a conectat anusul şi gura la un circuit galvanic, în cadrul unui studiu al electricităţii asupra corpului uman. A notat următoarele modificări: creşterea activităţii stomacului, dureri abdominale şi modificări ale fecalelor. N-a descoperit nimic, dar se pare că a deschis studiile asupra electrofiziologiei.

Eusebio Valli  (1755–1816)

Medicul italian Eusebio Valli era deosebit de îndrăzneţ şi doritor de experimente, mai ales pe sine însuşi. El a pus să i se injecteze, în 1803, într-un spital din Istanbul, un amestec de germeni patogeni ai ciumei şi variolei. Valii voia să dovedească faptul că pe această cale te poţi vaccina împotriva ciumei. A avut noroc şi nu s-a ales decât cu nişte simptome uşoare de ciumă. Entuziasmat de succes, el a repetat autoexperimentul de mai multe ori în următoarele luni. Dottore Valli, în anul 1816, s-a implicat şi în căutarea unui vaccin pentru rabie. Experimentând tot pe el, a murit.

Jean Louis Marc Alibert (1768-1837)

În anul 1808, medicul francez cu rang de baron şi-a injectat de două ori în două săptămâni sânge şi limfă de la o pacientă cu cancer mamar. A avut o inflamaţie locală şi atât. A tras concluzia corectă că, prin sânge şi limfă, cancerul nu se transmite. Dar dacă nu era aşa?

Jean-Louis Guyon (1794-1870)

Medicul militar francez, în anul 1822, şi-a frecat de piele cămaşa unui decedat care murise de febră galbenă, după care s-a cuibărit comod lângă cadavru. Apoi, de patru ori, a băut sangele vomitat de un bolnav de febră galbenă. Cum i-a mers nu se spune, dar doctorul nu a făcut febră galbenă, infecţia fiind transmisă doar prin ţânţari. În 1831, Guyon şi-a injectat germeni patogeni de holeră şi nu s-a îmbolnăvit nici de data aceasta. A tras concluzia că aceste două maladii mortale nu ar avea caracter infecţios, ceea ce e complet greşit.

Horace Wells (1815-1848)

A fost un stomatolog american căruia omenirea îi datorează prima folosire a anestezicului dar care, din păcate, a avut parte de un destin tragic. În 1846, a testat protoxidul de azot asupra sa şi, anesteziat fiind, şi-a extras un dinte. A repetat experienţa pe un pacient, fără să îi producă vreo durere. În faţa studenţilor, însă, n-a administrat o doză potrivită şi a ieşit din sala în huiduieli. Supărat, a plecat la Paris împreună cu colaboratorul său, William Morton, un alt pionier al anesteziei, dar nu are succes. Devenit dependent de aburii cloroformului, Wells s-a anesteziat şi şi-a tăiat venele. Morton, însă, i-a preluat ideea, a dezvoltat metoda şi a lansat-o în chirurgie. A aoperat public un pacient de 20 de ani cu o tumoare superficială de la gât. Bolnavul şi-a revenit după cinci minute şi a povestit că nu a simţit nimic. În timpul războiului de secesiune, a operat cu succes sute de soldaţi nordişti, anesteziindu-i în prealabil cu eter. Suprema apreciere a venit atunci când regina Victoria a Marii Britanie a decis să accepte anestezia cu eter la o naştere.

August Bier (1861-1949)

În 1898, chirurgul german a inventat anestezia spinală cu cocaină, după ce şi-a injectat substanţa în lichidul cefalorahidian. Dar lucrurile nu au mers cum şi-a planificat. Augustus Hildebrandt, asistentul lui, nu a putut manipula instrumentele din cauza unei defecţiuni. Bier a rămas cu o gaură în gât, din care lichidul cefalorahidian au început să curgă. Dar n-au abandonat lupta. Cei doi bărbaţi au schimbat locurile. După ce l-a anesteziat pe assistent, Bier l-a împuns cu diferite obicte ascuţite, l-a lovit cu ciocanul şi l-a ars, i-a smuls fire de păr pubian şi i-a strivit testiculele. Maltratarea fără durere a dovedit că pacientul e anesteziat. După ce efectul anesteziei a trecut, cei doi au ieşit la cină şi s-au îmbătat.

Ilya Mechnikov (1845-1916)

Acest medic rus, al cărui tată era nepotul diplomatului moldovean Nicolae Milescu-Spătaru, a încercat să se sinucidă cu o supradoză de opium, după moartea primei soţii. S-a recăsătorit, dar s-a îmbolnăvit şi a doua soţie. În 1882, Metchnikov a încercat din nou să se sinucidă. De data aceasta, sub pretextul unui experiment medical. Vrând să urmărească traseul microbilor prin sânge, şi-a produs febră mare. Văzând că a supravieţuit, a încetat cu tentativele de sinucidere şi s-a dedicat cercetării în imunologie. A descoperit fagocitoza şi fagocitele, cum a denumit el leucocitele care digeră bacteriile intrate în corp. Pentru acesteastă descoperie, în 1908, a primit Premiul Nobel în Medicină.

Daniel Alcides Carrion (1857-1885)

Studentul la medicină cerceta o epidemie în Peru, botezată febra Oroya, după numele localităţii afectate. În 1885, şi-a injectat cruste recoltate din negii unei bolnave în vârstă de 14 ani. A dovedit astfel printr-un autoexperiment că există o legătură între cele două boli – febra tifoidă şi negii peruvieni -, şi anume sunt cauzate de aceeaşi bacterie (Bartonella). Carrion a ţinut un jurnal meticulos. La 22 de zile după infectare, a simţit primele simptome. Curând s-a instalat şi febra şi până la urmă a murit. Febra Oroya a fost numită boala Carrion, iar guvernul peruan a stabilit ca data de 5 octombrie, ziua morţii lui Carrion, să fie declarată Ziua Medicinei Peruviene. Agentul patogen al bolii va fi descoperit abia în 1909 de către Alberto Barton (1871-1950), un compatriot de-al lui Carrion, după numele căruia a fost denumită bacteria Bartonella bacilliformis.

Max Pettenkofer (1818-1901)

Acest medic şi farmacist german, preocupat de apariţia holerei şi a tifosului, credea cu tărie că  menţinerea curăţeniei solului, a apei potabile şi a aerului este principalul factor care poate preveni aceste boli. Bacilul holerei, descoperit în 1882 de Robert Koch, nu era, în opinia lui Pettenkofer, cel mai important factor al îmbolnăvirii de holeră. Ca să poată dovedi, a băut la 7 octombrie 1892, în cadrul unui experiment public pe propria persoană, o zeamă cu bacili proaspăt cultivaţi. Fapta sa eroica a devenit foarte cunoscută, deoarece la acel moment în Hamburg şi în Paris bântuiau nişte epidemii de holeră cumplite. Pettenkofer era convins că bacteriile nu-l vor ataca, deoarece vor fi distruse de sucurile gastrice. Nu se ştie de ce, Pettenkofer nu s-a îmbolnăvit de holeră, confirmându-şi astfel teoria. Dar la 10 februarie 1901, s-a sinucis, într-un acces de depresie, după ce a aflat că oamenii din Hamburg care nu au filtrat apa au murit. Mulţi alţi medici au băut sosuri bacteriene infectate cu germeni ai holerei şi au supravieţuit.

Giovanni Battista Grassi (1854-1925)

În 1896, acest medic italian a încercat să afle dacă ţânţarul reprezintă un vector în transmiterea malariei. A adunat ţânţarii dintr-un spital de bolnavi de malarie, i-a adus în casa în care locuia cu mama lui şi s-a lăsat muşcat de insecte. Nici el, nici mama lui n-au făcut malarie. Apoi, a cultivat larve de ţânţari ai căror părinţi au muşcat pacienţi cu malarie. Când larva anofelului a ajuns adult, s-a lăsat înţepat, dar tot n-a făcut malarie. Timp de o lună s-a închis într-o baracă împreună cu 60 de persoane sănătoase. A înregistrat numeroase cazuri de malarie. A ajuns astfel la concluzia că nu contează paraziţii în transmiterea bolii, ci ţânţarul anofel.

Simon Leonard Konradovich (1866-1928)

Între anii 1902 şi 1909, în Rusia, acest medic şi-a injectat, de 24 de ori în trei luni doze din ce în ce mai mari de toxină a difteriei. Ultima doză conţinea suficiente virusuri pentru a omorî 24 de adulţi neimunizaţi. Numai de trei ori în şapte ani  constatat că i-a crescut temperatura, la 37,3 grade C, iar reacţiile locale au fost nesemnificative. Contribuţia acestui medic curajos este menţionată în imunizarea activă împotriva difteriei.

Karl Landsteiner (1868-1943)

Descoperitorul grupelor sanguine umane (1909) şi fondatorul serologiei a obţinut rezultate remarcabile în multe ramuri ale medicinei, motiv pentru care a şi primit Premiul Nobel în 1930. Însă puţină lume ştie că, mostrele de sânge pe care a lucrat proveneau de la şase medici care alcătuiau echipa lui de cercetare, inclusiv el. Între 1909 şi1912, Landsteiner a lucrat la Paris cu bacteriologul român Constantin Levaditi (1874-1953) de la Institutul Pasteur. Cei doi au identificat virusul poliomielitei, au descris modul de transmitere al acestuia, durata fazei de incubare, şi au arătat modul în care acesta ar putea fi neutralizat în laborator atunci când este amestecat cu serul unui convalescent.

Charles Frederic Bove (1888-1973)

Studiind transmisibilitatea cancerului, în 1913, acest medic francez a transplantat o porţiune de tumoare de la o femeie cu cancer la sân în propriul antebraţ. După opt luni, timp în care a înregistrat doar un abces în zona implantului, din tumoare n-a rămas decât o cicatrice. Concluzia lui: cancerul nu se transmite odată cu implantul.

Joseph Goldberger (1874-1929)

Un imigrant maghiar din New York, specializat în boli care afectatau în mod obişnuit săracii, a descoperit, prin experimente de-a dreptul greţoase, că pelagra nu e contagioasă, deci nu e vorba de un germene patogen. Boala se caracterizează prin cei 3D: diaree, dermatită şi demenţă. Pelagra era atât de răspândită în Sudul Americii, încât oamenii murea cu sutele de mii. Fiindcă nu era crezut de colegii lui medici, în 1914, a îngurgitat cruste, fecale şi urină de la muribunzii de pelagră, în ceea ce el numea „scarbo-party”-uri. Văzând că nu păţeşte nimic, şi-a convins soţia şi cei şase asistenţi să se injecteze cu sângele bolnavilor. Nu s-a infectat niciunul, dar nici nu s-a descoperit ce element lipsea din dieta celor de pe plantaţii, victime ale pelagrei. Abia după moartea lui, s-a constatat că Niacina (vitamina B3) vindeca pelagra. 

Serge Voronoff (1861-1951)

Chirurgul rus emigrat în Franţa credea că procesul de îmbătrânire e determinat de încetinirea funcţionării glandelor endocrine. Soluţia: transplantul de testicule de la cimpanzeu la om. Şi-a injectat hormoni sexuali de la maimuţe. Între 1917 – 1926, a făcut 500 de xenotransplanturi de testicule de la maimuţe, capre, oi şi tauri la oameni bătrânii arătau mai tineri şi deveniseră mai potenţi. Efectul ţinea aproximativ 5 ani. A fost aplaudat la congresul internaţional al medicilor. După ce experimentele pe femei s-au soldat cu decese, sub presiunea comunităţii ştiinţifice şi a publicului, şarlatanul a abandonat tehnica. 

Werner Forssman (1904-1979)

Acest medic german a primit în 1956 Premiul Nobel în Medicină pentru cercetările sale de gherilă în domeniul cateterismului cardiac. În 1929, Forssman a introdus un cateter în propria venă brahială din antebraţ şi, ghidîndu-l fluoroscopic, a ajuns în atriul drept. Apoi a urcat un etaj ca să-şi facă o radiografie la inimă, ca dovadă a auto-cateterizării sale de succes. Abordarea lui a fost dezaprobată în primul rând de şeful lui care l-a concediat. Deşi a publicat în reviste de specialitate şi a fost renumit pentru contribuţia în cercetarea inimii, nimeni nu-l mai angaja în cardiologie, restul vieţii a lucrat ca medic de familie şi urolog. 

Klaus Hansen 

În anul 1935, asistat de patru medici gata să intervină în caz că ar fi fost în pericol, acest medic norvegian şi profesor universitar a băut 10 grame de apă grea, o substanţă recent descoperită la vremea aceea (1931). Apa grea (D2O) este o apă cu o densitate mai mare decât cea obişnuită, care conţine un izotop al Hidrogenului şi anume Deuteriul sau hidrogenul greu (cu un neutron în plus în nucleu). peştii nu pot trăi în apă grea, iar oamenii se pot deshidrata până mor. Hanen n-a păşit nimic. Fiindcă n-a constatat niciun simptom, a continuat să bea apă grea în fiecare zi timp de două săptămâni, până când a ajuns la 100 de grame. A rămas sănătos până a murit, dar la vârsta de 75 de ani. Ceea ce  avrut să demonstreze a demonstrat pe propria piele: apa grea nu dăunează organismului uman. Preţul apei grele în SUA este de 19 dolari gramul, aşa că astfel de experimente costisitoare n-au mai tentat şi pe alţii, dar este folosită în reactoarele nucleare.

Albert Hoffman (1906-2008)

Chimistul elveţian a fost primul care a sintetizat LSD (acidul lisergic dietilamid), în 1938, cu intenţia iniţială de a crea un analeptic (excitant al SNC). În 1943, a ingerat accidental LSD de pe degete, a avut nişte ameţeli şi astfel a început să îşi administreze substanţa pentru a-i înregistra efectele asupra propriului organism. Acest lucru a determinat o schimbare în cariera sa, pe care şi-a petrecut-o studiind halucinogenele, inclusiv psilocibina sintetică, cunoscută sub numele de agent activ în ciuperci halucinogene. El a fost un susţinător puternic al beneficiilor LSD-ului în psihanaliză.

Elsie Widdowson (1906-2000)

Medicul britanic a studiat vreme de 60 de ani nutriţia şi metabolismul. În timpul celui de-al doilea război mondial, guvernul britanic a raţionalizat alimentele. Aşa că Widdowson a decis să afle pe propriul organism ce efecte are o dietă formată din alimentele cele mai uşor de găsit de britanicul obişnuit în acea vreme: varză, cartofi şi pâine. Pentru a dovedi că dieta lui nu afectează sănătatea, Widdowson s-a înfometat, în timp ce făcea ascensiuni istovitoare pe munte. N-a leşinat, iar autoexperimentul lui n-a ajutat la acceptarea acestui regim drastic, în schimb a ajutat alţi nutriţionişti în determinarea calităţii şi cantităţii hranei de care aveau nevoie supravieţuitorilor Holocaustului înainte de a reveni la un regim normal.

John Paul Stapp (1910-1999)

În 1949, John Paul Stapp, medic colonel în cadrul Forţelor Aeriene ale S.U.A., s-a supus unui experiment periculos, în încercarea de a studia efectele vitezei asupra coprului uman. Pe o pistă de încercări ale rachetelor, el a fost propulsat cu o viteză de 1.010 km/h şi, prin intermediul unei deceleraţii fantastice (de cca 40 G), a fost oprit în mai puţin de o secundă. În acest timp, a fost imobilizat în scaun de un harnaşament proiectat chiar de el şi dotat cu 16 senzori de acceleraţie care măsurau forţa G în diferite puncte pe corp. Bietul doctor s-a dat jos din vehicul sângerând. Când a examinat instrumentele, a constatat că niciun senzor nu a înregistrat nimic pentru că fuseseră montaţi invers. N-a mai avut curaj să încerce şi a doua oară, însă ghinionul lui a rămas celebru. Mai mult, se pare că aşa au apărut Legile lui Murphy, după numele căpitanului Edward A. Murphy Jr., un inginer participant la experimente, care ar fi spus: „Dacă ceva poate să meargă prost, va merge prost”. 

William J. Harrington (1924-1992)

Specialist în boli autoimune, în special ale sângelui, a făcut multe cercetări pe pacienţi cu purpura trombocitopenica idiopatica (Boala Werlhof). Pentru a afla dacă boala poate fi transmisă prin sânge sau provine din măduva osoasă, în 1950, el şi-a injectat sânge infectat de la unul dintre pacienţii săi. A descoperit markerii albaştri ai bolii pe pielea lui, dar aceştia au dispărut relativ rapid, dovedind că boala se manifestă la nivelul trombocitelor, dar nu e infecţioasă. 

Jonas Salk (1914-1995)

Cunoscut pentru contribuţia sa în domeniul vaccinului poliomielitei, descoperit în 1952 şi pus la dispoziţia publicului în 1955, a fost un cercetător cu adevărat altruist, doar pentru binele omenirii. După inoculări de succes la maimuţe, Salk a testat vaccinul polio pe el însuşi, pe soţia şi chiar pe copiii săi. Când a fost întrebat dacă deţine brevetul pentru vaccinul poliomielitei, Salk a fost uimit de ideea că cineva ar vrea să facă un profit de pe urma unui medicament foarte necesar.

Cei trei din Australia

În 1959, au fost aduşi în Australia iepuri europeni. Neavând duşmani locali, s-au înmulţit ca iepurii. După circa 10 de ani, pe continent trăiau circa 600 milioane de iepuraşi care mâncau hrana celorlalte animale. Autorităţile au redus populaţia de iepuri introducând o boală specifică acestei specii, mixomatoză. 99% din iepuri au dispărut, acesta fiind totodată şi primul succes la unui program de control biologic asupra mamiferelor dăunătoare. La scurt timp după genocid, o epidemie de encefalită umană s-a răspândit în Australia şi lumea a făcut legătura cu mixomatoza. Ca să potolească temerile oamenilor, trei medici australieni, Frank Fenner, McFarlane Burnet şi Ian Ross Clunies s-au injectat cu mixomatoză. N-au păţit nimic şi populaţia s-a liniştit.

Barry Marshall (n. 1951)

În 1984, acest om de ştiinţă australian a descoperit legătura dintre ulcer şi Helicobacter pylori, pe baza unor experimente asupra propriului corp. S-a infectat voit cu o tulpină de bacterie, şi-a făcut gastroscopii şi biopsii. Tânărul doctor, care era privit cu scepticism în comunitatea ştiinţifică, împreună cu colegul său Robin Waren, au recoltat porţiuni de ţesut şi lichide din interiorul stomacului mai multor bolnavi de ulcer, iar Marshall le-a băut dintr-o sorbitură! După câteva zile, s-a îmbolnăvit grav. Analiza unor mostre de ţesut luate din stomacul său a dovedit că avea ulcer, exact ceea ce voia să demonstreze. Tratat intensiv cu antibiotice, a reuşit să scape cu viaţă. Până la el, comunitatea medicală considera  ulcerul o maladie apărută fie pe cale genetică, fie din cauza unor obiceiuri alimentare defectuoase. Astăzi, este unanim recunoscut faptul că ulcerul nu e provocat de stres, ci de bacteria Helicobacter pylori, putând fi tratată şi vindecată uşor. Comitetul Nobel a acordat râvnita distincţie celor doi în anul 2005.

Kevin Warwick (n. 1954)

Specialist în inteligenţă artificială şi robotică din Marea Britanie, Warwick a făcut istorie când a conectat circa 100 de electrozi în nervii braţului său stâng, reuşind să comande un braţ robotic care i-a imitat mişcările. Se întâmpla în 1998, devenind astfel primul cyber-om din istorie. Implanturile au fost scoase după nouă zile. După proiectul Cyborg 1.0., a urmat Cyborg 2.0., în 2002. Spune că în cele 11 zile cât a stat cu cip-urile în el, a trăit experienţe dincolo de graniţele speciei: a simţit senzaţii artificiale, a intrat cu mintea pe Internet, a reuşit să manevreze un robot la mii de kilometri distanţă. Cu implanturi neurale a vrut să conducă un automobil, după ce a reuşit să comande deplasarea unui scaun cu rotile. Explicaţia: ne putem spori capacităţile senzoriale şi mentale acţionând asupra semnalelor electrochimice din SN. Cutezătorul cercetător afirma: „Sunt convins că va veni o zi cand toti vom avea un implant electronic subcutanat şi că oamenii care nu-l vor avea vor deveni o subspecie”. 

Olivier Ameisen (n. 1953)

Acest cardiolog francez a fost mulţi ani dependenet de alcool. A încercat orice ca să scape de acest viciu, mergea la 700 de întâlniri ale alcoolicilor anonimi pe an, uneori şi de patru ori pe zi. Dar nimic nu dădea roade. În 2001, el a citit un studiu despre un relaxant muscular care i-a înăbuşit unui dependent pofta de cocaină. Baclofenul mai era eficace şi în anxietate şi depresie. Disperat, şi-a prescris o doză mare din acest medicament, la ora aceea în stadiu experimental. În câteva săptămâni de la începerea regimului, pofta lui pentru băutură a dispărut. După 11 luni de autoexperiment, a publicat studiul asupra propriului caz. Un studiu realizat la Facultatea de Medicină din Chapel Hill, Carolina de Nord, pe 80 de alcoolici a demonstrat că nu există nicio diferenţă între rezultatele oferite de baclofen şi un placebo. Nu a descoperit leacul contra alcoolodependenţei, dar Ameisen susţine că doza de baclofen e cheia succesului. Cele 30 de miligrame pe zi administrate participanţilor la studiu e prea mică, el recomandând până la 270 miligrame, fără efecte secundare.

­­­­­­­­­­ David Pritchard

În anul 2004, profesorul şi colegii săi de la Universitatea Nottingham s-au infectat deliberat cu viermi intestinali. Ei descoperiseră că aceşti paraziţi produc substanţe chimice care pot îmbunătăţi sistemul imunitar uman, reducând simptomele alergiilor precum febra fânului sau astmul. Dar înainte de a testa această metodă pe pacienţi, s-au oferit singuri voluntari pentru a cerceta la ce riscuri şi-ar expune pacienţii. Experimentul a reuşit, iar metoda este practicată, desigur, cu doze infime de nematode, în cazurile grave de astm sau boala Crohn.

Constantin Romanescu (n. 1926) şi Ernest Ungureanu (1912 - 2005)

Cei doi medici de la Spitalul de Psihiatrie Socola, au făcut în secret un experiment pe ei înşişi, în urmă cu mai bine de 20 de ani. La propunerea lui Ungureanu, fostul şef al catedrei de Parazitologie de la UMF, cei doi şi-au inoculat sporozoiţi recoltaţi de la ţânţari Anofeli, pentru a testa pe pielea lor un tratament de eradicare a malariei cu două medicamente din import. După două săptămâni de la inoculare, au luat noile medicamente.Ungureanu nu a făcut boala, dar Romanescu s-a îmbolnăvit foarte grav. Abia după două luni s-a pozitivat testul de malarie şi s-a putut trata, încă nu cu noile medicamente, care, în cazul lui, nu funcţionaseră. Amândoi ar relua autoexperimentul, dacă ar fi nevoie.