Istoria dejecţiilor lumii

Ce-ar fi dacă, plimbându-vă pe stradă, v-aţi trezi cu conţinutul unei oale de noapte în cap? Pare o scenă ireală, dar cândva exact aşa era viaţa în marile oraşe. În lipsa canalizării, oamenii îşi făceau nevoile în casă şi aruncau dejecţiile pe uliţe, uneori direct de la ferestre. De exemplu, în secolul XV, în Braşov trăiau circa 6.000 de oameni, pe străzile vechiului burg se deversau zilnic aproximativ o tonă de excremente şi 9.000 de litri de urină. Dacă mai adăugăm şi resturile aruncate de meseriaşii de blănuri şi măcelari, e uşor să înţelegem de ce epidemiile făceau ravagii. Până la introducerea canalizării şi la viaţa civilizată pe care o cunoaştem azi, au trecut secole de mizerie cumplită.

„Ciubărul în care urinau domnii din Braşov“ 

Până în 1907, în Braşov, n-a existat niciun sistem de canalizare. Pentru aducerea apei potabile, se găsiseră soluţii, dar pentru cea reziduală, erau doar şanţuri în care se strângeau mizeriile oraşului şi care degajau mirosuri cumplite. În vremea lui George Bariţiu, de exemplu, gunoiul şi hoiturile se aruncau sub Tâmpa, iar oamenii îşi făceau nevoile în găleţi, pe care le deversau în aceleaşi şanţuri sau în drum. În cel mai bun caz, în curţile celor bogaţi, erau latrine, pe care, după cum spune Sextil Puşcariu, le golea „Mark cel aspru la vorbă, un om mărunţel şi bărbos. Toţi braşovenii îl cunoşteau, căci el avea folositoarea meserie de curăţitor al haznalelor“. Vidanjorul Braşovului lucra doar noaptea. Treaba lui era să transfere dejecţiile în butoaie, pe care le căra cu căruţa, răspândind „un parfum penetrant în tot oraşul, de aveai impresia că e dus la mormânt un doge veneţian“. Aşa că, dacă voiai să deschizi fereastra pentru o gură de aer curat, te izbea o duhoare greu de suportat. La sfârşitul secolului XIX, doar două-trei case aveau băi. Braşovenii nu ştiau de toaletă privată, de una publică, nici atât. Oamenii simpli îşi făceau nevoile pe ziduri, numai cei cu stare socială aveau voie să folosească locul special amenajat la „casină“, după poartă: „un ciubăr în care urinau domnii“. Urina era colectată şi folosită la vopsitul lânii. Din când în când, canalele care colectau mizeria şcheienilor erau curăţate, iar prin grămezile de mizerii scormoneau ţiganii „căutând zdrenţe şi oase. Uneori aveau noroc să găsească, înainte ca gunoiul să fie cărat si depozitat în gropile de la Sprenghi, şi câte o linguriţă strâmbă sau un cercel pierdut“. 

Edilii curăţau canalizarea 

Introducerea reţelei de canalizare a fost o mare uşurare, „viaţa la Braşov s-a simplificat atât de mult şi mai ales atât de repede, încât peste câţiva ani nimeni nu mai ştia cât de greu fusese înainte“. Dar nu numai braşovenii trăiau în propriile mizerii, întreaga omenire a întârziat enorm cu adoptarea igienei. Nu pentru că nu se descoperiseră deja soluţii, ci pentru că, se pare, oamenilor nu le prea păsa şi nu ştiau că există o legătură între murdărie şi boli. Toaleta şi canalizarea nu sunt invenţii recente. Se pare că au apărut acum circa 5.000 de ani, în India, numai că reziduurile, deşi erau colectate din locuri special amenajate, ajungeau tot în stradă. Şi, oricum, erau numai pentru nobili, restul lumii folosea groapa. Grecii şi romanii, însă, erau mari admiratori ai toaletelor. În palatul Knossos, din insula Creta, aristocraţii mergeau la toalete de marmură, la care se trăgea şi apa. Romanii preferau să se slobozească în grup, în timp ce conversau între ei. Existau la Roma, în secolul III, 144 de latrine publice, în care, în aceeaşi încăpere, cîte 20-30 de persoane se aşezau pe toalete pe sub care curgea un pârâiaş. Foloseau în comun până şi buretele care ţinea loc de hârtie igienică.

Aceste „Cacatorum“-uri erau surse serioase de boli. Reţeaua de canalizare se numea cloaca maxima şi deservea 1 milion de utilizatori. Canalele erau curăţate de funcţionari publici numiţi edili. Oamenii de rând, care locuiau chiar şi în clădiri cu şapte etaje, îşi făceau nevoile într-o oală, pe care o goleau pe fereastră. Cu timpul, s-au construit nişte jgheaburi, care colectau dejecţiile prin gaura din podeaua bucătăriei şi le deversau tot în stradă. Fântânile arteziene, pe care le admirăm şi astăzi, nu aveau un scop estetic, cât unul sanitar: apa dădea pe dinafară, se revărsa pe străzi şi astfel gunoaiele erau împinse în râu. 

Parisul, capitala mirosurilor grele 

În Evul Mediu, mizeriile pe care azi le trimitem în canalizare erau aruncate tot pe geam, chiar în capul trecătorilor. Uneori, se auzea: „Păzea la apă!“. Dacă în antichitate, gunoaiele înălţau străzile, obligând oamenii să-şi înalţe şi ei casele, în Evul Mediu, grămezile de gunoi din afara oraşului erau metereze de pe care atacau invadatorii. Urina şi fecalele erau colectate în oale de lut, fiind folosite în diagnosticarea bolilor, la vopsirea ţesăturilor sau ca loţiune împotriva razelor solare. În castele, existau mici debarale numite „gaura preotului“, fiindcă aici se ascunseseră preoţii romano-catolici în secolul XVI de persecuţia engleză.

Regii aveau scaune speciale căptuşite cu catifea, iar în loc de hârtie igienică foloseau câlţi de lână. Se spune că palatul Versailles a fost construit de Ludovic al XIV-lea departe de Paris tocmai pentru că regele nu mai putea suporta mirosul pestilenţial de sub geamurile Luvru-ului, palat în care nu exista nici măcar o singură toaletă. Dar, în scurt timp, duhoarea a cuprins şi noua reşedinţă. Mersul la toaletă nu era un act privat nici măcar în castele, nobilele se dădeau pe după perdele şi se uşurau fără ruşine. Iar nobilii, direct de pe balcon. La acea vreme, satele erau mult mai curate decât oraşele, fiindcă ţăranii îşi îngropau excrementele în gropi. La oraş, pe lângă propriile gunoaie, pe străzi aruncau resturi urât mirositoare şi măcelarii, pielarii, tăbăcarii. Din aceste deşeuri infectate mâncau porcii. Doar ploaia mai spăla mizeria stocată în cantităţi greu de imaginat. Colac peste pupăză, fiindcă se credea că baia deschide porii şi favorizează bolile, prin decret regal, s-au închis băile publice. 

Primul closet a stârnit repulsie 

În secolul XV, se făcea baie de două ori pe an. În următorii 200 de ani, baia a ieşit complet din obiceiurile oamenilor. Purtau asupra lor săculeţi cu plante aromate, ca să-şi mascheze mirosul greu. Preoţii catolici îi îndemnau pe oameni să nu se spele, pentru a nu îndepărta de pe corp apa sfinţită de la botez. Isabella de Castillia a recunoscut că în toată viaţa ei s-a spălat doar de două ori, la naştere şi la propria nuntă. Lipsa igienei a favorizat devastatoarele epidemii de ciumă din secolele XV şi XVI. Oraşele cu reguli de curăţenie şi sisteme de alimentare cu apă şi de canalizare erau puţine, iar în Europa de Est, deloc. Cu cât localităţile erau mai populate, cu atât focarele de infecţie erau mai mari şi epidemiile mai nimicitoare. Sir John Harington a fost cel care, în 1589, a inventat toaleta cu apă, asemănătoare cu cea de azi. Era din lemn, iar apa se ducea în grădină, degajând un miros fetid pe proprietate. Reginei i-a plăcut maşinăria, dar populaţia n-a fost prea încântată, iar biserica, nici atât, aşa că s-au folosit mai departe oalele de noapte. În următorii 200 de ani, europenii au dus un trai natural, folosind haznale săpate în curţi. În 1775, ceasornicarul londonez Alexander Cummings a patentat un model de closet mai avansat. Trăgând mânerul, supapa culisa, apa uzată de evacua şi vasul se umplea la loc cu apă curată. Joseph Bramah a mers mai departe, punând la punct vârtejul de apă care antrenează reziduurile. 

Toaletele au adus moartea 

Primele W.C.-uri au fost plasate în colţul camerelor sau în mici dulapuri. Problema era că reziduurile se îmbibau în pământ, infiltrându-se în stratul de apă din care beau cei ai casei sau răbufneau în casele vecinilor.

Oricum, canalele de scurgere ajungeau în stradă şi de aici în râuri. Cu toate că oamenii au înţeles rostul curăţeniei, la începutul secolului XIX, toaletele aduceau moartea. În marile capitale europene, opt din zece copii mureau din cauza contaminării apei potabile. Cartiere întregi din Londra erau inundate de propriile fecale. Holera a făcut ravagii pentru că oamenii nu ştiau că toaletele răspândesc microbi. Ei credeau că bolile sunt trimise de Dumnezeu. Nimeni nu dădea importanţă nevoilor biologice. Trenul care a inaugurat linia între Bristol şi Londra, în 1841, nu avea nici măcar o singură toaletă la bord. Probabil că situaţia ar fi rămas aşa mai departe, dacă n-ar fi crescut nevoia de intimitate. Până atunci, a-ţi face nevoile era considerat ceva natural pentru toţi, indiferent de clasa socială. Dar, deodată, oamenii, în special americanii, au vrut să fie singuri în baie. Sfârşitul anilor 1800 a marcat „epoca de aur a toaletelor“, mecanismele s-au perfecţionat, iar W.C.-urile au început să fie prevăzute în planurile arhitecţilor care proiectau case. Tot mai multe locuinţe au fost dotate cu băi şi racordate la sistemul central de canalizare. Hârtia igienică a apărut în 1895. George Jennings a introdus toaletele publice, plasate în staţii de tren, parcuri sau alte locuri publice. Au apărut chiar şi modele ecologice, cum ar fi dispozitivul lui Vivian Poore, care transforma excrementele în îngrăşământ. 

Ce se întâmplă după ce tragem apa? 

În secolul XX, a crescut importanţa băii în locuinţe, acestea fiind proiectate la de trei ori dimensiunile  anterioare. Astăzi, tehnologia a creat cele mai uluitoare closeturi, cu muzică, jeturi de aer şi colac încălzit, cu dispozitive de neutralizare a mirosului şi mascare a sunetelor.

Toaleta viitorului însă, oricât ar fi de sofisticată, va suferi de o mare problemă: apa, care se împuţinează tot mai mult pe planetă. De aceea, modelele futuriste nu se mai bazează pe apă, sunt toalete uscate. De fapt, ce se întâmplă după ce tragem apa? Apa reziduală travesează oraşele prin canalele subterane şi ajung în staţii de epurare, cum e cea din Bartolomeu. Aici sunt separate materiile solide de cele lichide. Începând cu 1920, în  toată lumea, apele reziduale au început să fie filtrate, înainte de a fi deversate în natură. Azi, o staţie de epurare ultramodernă procesează 1,3 miliarde de litri zilnic. Deşeurile solide sunt mixate şi transformate în îngrăşământ organic. România e pe ultimul loc în U.E. în privinţa racordării gospodăriilor la reţelele de apă şi canalizare. Din 16.000 de localităţi, 13.000 încă nu au sisteme de canalizare, iar 9 milioane de români nu beneficiază de apă potabilă curentă. Adică jumătate din populaţia României trăieşte în locuinţe fără chiuvetă, fără baie, cu WC în curte sau la capătul holului. În Braşov, beneficiază de cei 361,9 km de canalizare 14.345  locuinţe şi 1.363, asociaţii de proprietari.

Nu stăm nici bine, nici rău, localităţi turistice importante din judeţ funcţionează încă pe bază de fosă septică. Dar nici în alte ţări situaţia nu e mai roză. Dejecţiile se aruncă în continuare pe geam chiar şi în oraşele mari. În capitala Mexicului, o mare parte din praful din atmosferă este de fapt format din fecale umane uscate. Deşi civilizaţia a avansat spectaculos, murdăria o ţine încă în Evul Mediu.

Monitorul Expres 29.06.2012