Al cui e Mormântul Sfânt?

De aproape două milenii încoace, creştinii îşi pleacă genunchii la Mormântul Sfânt şi călcă pe urmele Celui ce a biruit moartea. Toate agenţiile de turism oferă cu ocazia sărbătorilor pascale excursii în Locurile Sfinte. Traseul este astfel ales încât pelerinii să parcurgă Drumul Crucii, cu popas în toate sanctuarele cu semnificaţie spirituală. E acelaşi drum pe care l-a făcut Mântuitorul, însă călătorul de azi e doar în vizită prin locurile prin unde Iisus a pătimit şi şi-a dat viaţa. De aici începe creştinismul şi, odată cu el, lunga istorie însângerată a luptelor pentru stăpânirea lespezii sub care a stat Fiul lui Dumnezeu .

 Locurile Sfinte, între două state

Grădina Ghetsemani, Palatul lui Pontius Pilat, Drumul Patimilor, Dealul Golgotei, Biserica Sfântului Mormânt, toate aceste locuri sfinte pentru creştini există, nu sunt doar plăsmuiri. Mai vii ca oricând, Locurile Sfinte prin care a trecut Mântuitorul de la arestarea lui până la moarte şi Înviere, sunt vizitate anual de câteva milioane de oameni. Locurile Sacre înseamnă însă nu numai Ierusalim, ci şi Bethleem, unde s-a născut Iisus. Dacă primul este o localitate în Israel, al doilea se află pe teritoriul controversatului stat Palestina. Ambele state încearcă să stăpânească deplin Ierusalimul. Biserica Ortodoxă Română este interesată în soluţionarea problemei Locurilor Sfinte, pentru că avem în Ierusalim un cămin cu capelă, iar pe malurile râului Iordan, o biserică. De ce nu e linişte în aceste locuri? E greu de răspuns. Totul a început în primele secole de creştinism când Ierusalimul era loc important de pelerinaj pentru creştinii din Imperiul Roman, cu toate că pe atunci existau puţine sanctuare. Când la 312, Constantin cel Mare a acordat libertate creştinilor, existau deja temple păgâne peste cele creştine. Împăratul a dat ordin ca acestea să fie desfiinţate, iar pe locul lor s-au zidit biserici.

Frăţia respectată de arabi

Pe Mormântul lui Hristos era un templu al Afroditei. Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, a construit aici Biserica Învierii, pe Golgota, Biserica Crucii, iar în imediata a propiere a Mormântului Sfânt, Biserica Patimilor. În Palestina, s-a dezvoltat începând cu secolul III, o puternică reţea monastică. Numărul mare de călugări creştini atrăgea ca un magnet pelerinii Locurilor Sfinte. Aceşti călugări palestinieni au format încă din secolul IV sâmburele organizaţiei numite mai târziu „Frăţia Sfântului Mormânt“. Paznici ai Bisericii Învierii, organizatori ai pelerinajelor religioase, ei au fost priviţi ca păstrători ai luminii nestinse a învăţăturii lui Hristos şi ca apărători ai Locurilor Sfinte. În anul 451, Frăţia Sfântului Mormânt şi-a adjudecat rolul conducător asupra vieţii bisericeşti din Palestina şi Patriarhiei Ierusalimului. Califul Omar Hattap, ajungând la portile Ierusalimului, a negociat capitularea, evitând distrugerile şi vărsarea de sânge. Califul, cunoscut şi prin faptul că a incendiat celebra bibliotecă din Alexandria, a emis un act prin care asigura Patriarhiei şi călugărilor drepturi exclusive asupra Locurilor Sfinte. Construind Moscheea lui Omar, a ocolit locurile creştine. Acelaşi lucru l-au făcut şi urmaşii săi.

Vremea cruciadelor

Cu alte cuvinte, de-a lungul întregii epoci a stăpânirii arabe, viaţa monastică din Palestina şi activitatea Frăţiei Sfântului Mormânt s-au desfăşurat nestingherite de către arabi, ba chiar întreaga cultură creştină a luat un avînt extraordinar. În timpul cruciaţilor însă, după schisma din 1054, Frăţia Sfântului Mormânt a fost înlăturată. Cruciaţii nu au venit în Orient numai ca luptători împotriva musulmanilor, ci şi împotriva creştinilor ortodocşi. În 1114, i-au înlocuit pe membrii Frăţiei Sfântului Mormânt cu călugări latini. În 1118, au organizat ordinul militar călugăresc al Ioaniţilor sau al Sfântului Ioan din Ierusalim, cunoscut mai târziu sub numele de Ordinul Cavalerilor Maltezi. Tot atunci, s-a înfiinţat şi Ordinul Templierilor, după numele locaşului ce le-a fost destinat în Ierusalim şi care era aşezat pe ruinele vechiului templu al evreilor. Acest ordin era alcătuit din călugări francezi, Ioaniţii erau italieni. Şi germanii şi-au înfiinţat un ordin al lor în 1190, cel al teutonilor. În 1187, au fost alungaţi de turci.

Nici azi nu e pace

Vreme de opt secole, asupra Locurilor Sfinte au dominat turcii. Puţinii creştini care mai aveau dreptul să oficieze slujbe aici erau când sub protectorat francez, când al altor puteri. Dintre toate, Franţa şi-a păstrat până la începutul veacului nostru (1905) dreptul de a proteja pe creştinii din Imperiul Otoman. Creştinii ortodocşi au dus lupte grele veacuri de-a rândul cu stăpânirea turcească, dar şi cu catolicii, misiunile protestante, evreii şi cu arabii. Monahii din Ordinul Sfântului Mormânt şi-au pierdut drepturile asupra locaţiei de nenumărate ori, şi tot de atâtea ori şi le-au recâştigat. Frăţia a fost susţinută şi de Principatele Române. A rămas consemnat faptul că Vasile Lupu a dăruit pentru Biserica Sfântului Mormânt, la 1634, 5.000 florini. Turcia a renunţat definitiv la Palestina abia în 1923, în urma Tratatului de la Lausanne. La 29 noiembrie 1947, Adunarea Generală a O.N.U. a hotărât să se creeze în Palestina un stat evreiesc şi un stat arab. Evreii din Palestina însă s-au proclamat curând stat independent şi deplin suveran sub numele de Israel. Arabii palestinieni i-au declarat război. Luptele s-au sfârşit în vara anului 1948, printr-un armistiţiu, care a fixat provizoriu frontiera între statul Israel şi statul arab al Iordaniei, în care au fost incluşi şi arabii palestinieni. Şi astfel, Ierusalimul a fost împărţit  în două, o parte din sanctuarele evreilor rămânând la arabi, şi o parte din sanctuarele arabe la evrei, iar cele creştine căzând în amândouă zonele. Patriarhia din Ierusalim a rămas în zona statului arab al Iordaniei. Azi, Ierusalimul este administrat de un guvernator impus de O.N.U. Ostilităţile nu s-au sfârşit, ONU nu a găsit o soluţie.

Drumul Crucii se termină la Mormântul Sfânt

Mormântul Sfânt unde Iosif din Arimateea a aşezat trupul lui Iisus este capătul călătoriei. Drumul Patimilor pe care Mântuitorul şi-a purtat crucea înainte de a fi rătignit este parcurs şi azi de creştini. Unii chiar duc pe umeri poveri, imitând gestul sacru. Ghizii fac opriri în toate cele 14 locuri unde s-a oprit şi Iisus. Ultima e la Biserica Sfântului Mormânt, fiindcă aici se petrece an de an minunea pe care nimeni nu poate s-o explice: aprinderea fără foc a Luminii. Miracolul poate fi urmărit de-a lungul secolelor în relatările despre Ţara Sfântă începând cu secolul VIII. Sfânta Lumină se aprinde pe Mormânt în Sîmbăta Mare, ziua, între orele 12.30-13.30, în timpul Vecerniei Mari. Minunea nu apare decât la ortodocşi, ca o dovadă incontestabilă că ei păstrează dreapta credinţă apostolică. La ora 13, în Sâmbăta Mare, oficialităţile israeliene pecetluiesc Mormântul după ce, cu o seară în urmă poliţiştii civili necreştini l-au verificat. Nu trebuie să existe nicio sursă de foc. Gardienii păzesc intrarea în Mormânt zi şi noapte. La ora 1,45 apare Patriarhul însoţit de o procesiune numeroasă. Înconjoară Mormântul de trei ori şi se sting toate luminile, lumânări sau becuri.

Minunea Luminii Sfinte

Cu doua lumânări în mână, Patriarhul intră în Sfântul Mormânt care are dimensiunile de 3,5 pe 2,5 metri. . Spune rugăciunile rânduite şi apoi aşteaptă. „Câteodată aştept câteva minute, dar, în mod obişnuit, minunea se întâmplă imediat după ce am spus rugăciunile. Din mijlocul pietrei pe care a fost culcat Iisus se revarsă o lumină nedefinită, cu o tentă albăstrie, dar culoarea se poate schimba şi poate lua multe nuanţe. Nu poate fi descrisă cu cuvinte omeneşti. Lumina răsare din piatră ca ceaţa care se ridică deasupra unui lac, piatra pare fi acoperită de un nor, dar este lumină. Lumina se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă doar piatra, alteori luminează tot Mormântul, aşa încât oamenii de afară văd Mormântul plin de lumină“, mărturiseşte Patriarhul Diodorus I. Lumina Sfântă este o flacără care nu arde. După câteva minute, focul se înalţă, patriarhul aprinde lumânările şi iese cu ele din Mormânt ca să dea Lumină credincioşilor. Miracolul nu se limitează doar la ceea ce se întâmplă în interiorul Mormântului. Există relatări potrivit cărora Lumina apare şi în biserică. În fiecare an, mulţi credincioşi declară că lumânările pe care le ţineau în mână s-au aprins de la sine. Sclipiri alb-albăstrui pot fi văzute deplasându-se în diferite locuri prin Biserică, însoţite de un vuiet. În ciuda faptului că se spune că niciodată Minunea nu va putea fi filmată, mulţi turişti au reuşit să surprindă pe peliculă aprinderea fără nicio sursă de foc vizibilă a lumânărilor.

• Războaie fără sens

Cele opt cruciade, expediţii militare cu scop religios, urmăreau eliberarea Pământului Sfânt de sub dominaţia musulmană. Uneori, cruciaţii au fost înfrânţi de la primul atac, alteori au pătruns în cetate şi au măcelărit populaţia şi sanctuarele creştine pentru care luptaseră. Iată cum descrie istoricul Brocks Adams invazia cruciadelor: „Nimic nu a fost îndeajuns de sfânt ca să scape prădăciunii. Mormintele împăraţilor au fost violate, cadavrul lui Iustinian prădat. Cruciaţii au jucat zar pe masa apostolilor şi s-au îmbătat din sfintele potire“.

25.04.2008